ManiFEST- o experienta extraordinara care sustine o cauza de interes comun, al tuturor!

Un adevarat ManiFEST a fost la Puiesti anul acesta! Prima editie a festivalului organizat in scopul informarii, constientizarii si aducerii aminte asupra faptului ca o viata impreuna nu poate exista decat colaborand cu totii, IMPREUNA, asa incat un grup de tineri a visat, a aspirat si a reusit sa  realizeze o actiune prin care arta sa reliefeze interesul nostru comun – bunastarea! Insa lacomia distruge bogatia!

Citind despre acest festival in care artistii invitati urmau sa cante pro bono, am zis ca e neaparat sa fiu acolo, asa incat, in noaptea precedenta am inceput sa-mi sun prietenii, insa fiecare era prins in alte activitati, asa incat am ales sa plec singura spre destinatie. Nici bine nu am iesit din casa, ca un prieten ma suna sa mergem impreuna. Pana la Puiesti ne-am adunat 4 oameni nerabdatori sa fim acolo.

            Imi amintesc sentimentul pe care l-am trait intens cand am coborat din masina pe pajistea pe care era inca in pregatiri festivalul. Mirosea a busuioc sau a menta si/sau a altceva, nici acum nu stiu, dar tare as fi baut un ceai atat de aromat.

Pasesc nerabdatoare, cu ochii mari si incantati de ceea ce vedeau. Gasesc cu privirea, in partea stanga a scenei amenajate pentru spectacolul ce avea sa urmeze, un banner mare si galben pe care scria “stop fracking” si mesajul pe care l-am simtit cu toata fiinta: “RESPECT EARTH”, era bannerul zburator a lui Doru Apostol, mesajul care a „plutit” luna trecuta deasupra plajei romanesti. Mirosea strident a fan, parfumul acela care opreste timpul, aducand aici imaginile trecutului, bucuria prezentului si pe care as vrea sa-l gasesc de fiecare data cand revin pe campiile tarii. Vedeam oameni implicati cu tot sufletul, oameni vii, constienti, traitor (cum imi place mie sa zic atunci cand vad curaj si asumare)…simteam fiori din crestet pana-n calcaie, desi nu ma dezmeticisem inca, n-aveam cum altfel.

Intotdeauna arta a fost cel mai simplu mod de a-i influenta pe oameni, iar de data asta am simtit pe propria-mi piele cum o cauza comuna aduce impreuna oameni constienti de ceea ce s-ar putea intampla daca nu actionam, iar astfel s-a format la Puiesti un zid de aparare construit din pace, muzica, teatru, veselie si informare….ma opresc din scris. Tocmai mi s-a miscat patul in care stau, dulapul din fata ochilor scartaie si el, intru pe net, facebook-ul bubuie de informatia asta, tocmai a fost cutremur, in vreme ce va scriam. Mi-am amintit bineinteles si de cutremurele cauzate de fracturarea hidraulica in statul Oklahma din Statele Unite si de ce spunea chiar azi o prietena draga, ca “TREBUIE sa ne OPRIM, caci pamantul ne poate “scutura”, el poate exista si fara noi”, nu despre asta este vorba, ci despre cum alegem sa traim, abuziv sau cu recunostinta si responsabilitate?

Sa revin la Puiesti cu gandul, sa-l trimit inapoi ca sa-mi pot aminti spre a va scrie in continuare, caci cutremurul asta sigur m-a facut cat se poate de prezenta, mi-a adus toate gandurile inapoi.

Pana una, alta, am zis sa merg pana in sat sa vad de ceva apa si mancare. Intreband deoameni cam care e distanta ca sa stim daca sa mergem pe jos sau nu, un batran senin a zis ca mergem impreuna, ca si el vrea sa ajunga in sat.

Pe drum, dus-intors, a urmat o adevarata calatorie pentru mine. Am ramas in urma cu batranul si l-am ascultat pe nerasuflate. Sufletul meu vibra de bucurie ca l-am cunoscut si statea plecat in fata sa. Este cel mai varstnic protestatar, are 81 de ani si mi-a lasat cateva amprente adanci in minte, una dintre ele fiind atunci cand mi-a zis astfel: ”domnisoara, niciodata in viata mea n-am suportat hotia”, dupa care mi-a povestit despre nenumaratele randuri cand era sa fie impuscat/ucis in bataie de catre regimul communist pentru ca nu inceta sa raporteze nereguli. Mi-a povestit pe urma despre cum a fost el la Bucuresti in luna iunie si a vorbit cu mana dreapta a presedintelui despre problema fracturarii hidraulice, spunandu-mi ca a fost incatusat spre intimidare de catre cei de la DNA, insa el a cerut sa fie impuscat, spunand ca nu ii este frica de moarte (observam pe chipul lui curajul, pentru el moartea “nu e mare lucru, mereu am fost pregatit sa mor”) si ca nici nu mai apuca efectele otravurilor folosite pentru exploatarea gazelor de sist, insa “copiii vostri, fratilor, ce fac?”.La un miment dat ma face atenta spre o masina in care doi indivizi, probabil jandarmi supravegheau zona festivalului, eu nu-i vazusem, el ii ochise si le zambea. Ne continuam drumul, imi povesteste despre poeziile sale, despre sotia si copiii sai, imi recita o poezie umoristica, radem impreuna, dupa care se opreste in loc si ma intreaba: “Ce ai cel mai scump la matale?” Il priveam in ochi si stiam ca se refera la un anume “cel mai scump” intrinsec. Tac si il las sa continue, dar ma mai intreaba odata. Ii raspund ca ma am pe mine, insa el ma acopera spunand: “Viata!”. Am inteles ca pentru “poetul”, dupa cum il stiu satenii pe domnul Gheorghe Munteanu, viata inseamna adevar, simplitate, natura. Continuam sa mergem, timp in care imi mai povesteste despre cum vara aceasta ieseau oamenii de la Pungesti la munca pamantului si se intorceau acasa mai devreme ca li se facea rau de la mirosurile emanate de otravurile folosite in procesul de sondare hidraulica si despre cum primarul din satul sau i-a vandut in loc sa-i apere si ca pana si preotul I s-a alaturat, dupa care iar se opreste: “domnita, daca eu mor, Dumnezeu imi iarta pacatele nu altcineva (preotul). Eu la 12 noaptea deschid geamul, ma rog , multumesc lui Dumnezeu uitandu-ma la stele ca si cum m-as uita la El, dupa care ma culc si visez ca zbor, Matale ai visat vreodata ca zbori?”,avea pe chip o bucurie cum numai in fragezimea fetelor de copil am mai vazut-o pana atunci, iar eu abia puteam vorbi, eram coplesita de intensitatea emotiilor pe care le traia si mi le transmitea. “Poetul”, la cei 81 de ani ai sai, era mai tanar si mai viu decat imiputeam inchipui. Simplitatea lui ma fascina, libertatea lui o simteam in fiecare celula si imi era clar ca datorita oamenilor precum el vom putea apara ograda asta a noastra numita Romania.

Petrecerea incepe, erau deja adunati in jur de 150 de oameni (in cele 3 zile de festival au trecut pe acolo in jur de 1000 de personae). Ma bucur cand aud mesajul multimii intr-un strigat: “O dorinta sincera/ Romania libera!”.  

Apoi ascult cuvintele unui cantec: “urla lupul la Pungesti/Romanie unde esti?” si-mi trece pe loc prin minte ca nimic nu e afara noastra, ca ce este sus este si jos (“precum in cer asa si pe pamant”), ca ceea ce li se intampla altora, noua insine ni se intampla, iar in esenta nu faci nimic pentru celalalt, ci pentru tine insuti, asta inseamna in fapt solidaritatea. Numai un om solidar cu sine, care se iubeste cu adevarat poate iubi ce e in jurul sau.

Se lasase rece deja, focurile de tabara s-au aprins, cartofii erau aruncati in jar, patura era pe mine, muzica armonioasa ne incanta, insa eram intre doua punti: pe de-o parte simteam cum arde acolo, la Puiesti focul viu aprins de o mana de oameni, ardea necontenit pentru pamantul si apa vie, iar pe de alta parte ma incerca un sentiment de regret in ceea ce priveste prezenta natiunii, ca tare as fi vrut sa fie acolo prezenti la acest festival atatia oameni cati se aduna la festivalul berii, insa raman cu credinta ca la anul asa va fi, caci avem nevoie unii de altii, de aceea fiecare incearca sa-l convinga pe celalalt sa I se alature intr-o cauza sis a nu aruncam armele inainte de a ne apara. Gandul asta m-a lasat sa ma incalzesc sis a ma lamuresc, porii mi se ridicase de la muzica, nu de la frigul adus de gandul meu.

La un moment dat vreau sa fotografiez multimea si spectacolul, dar blitzul telefonului meu nu facea fata. Asa l-am cunoscut pe Catalin, unul dintre organizatori, care a venit in ajutorul meu cu o lantern pe care a indreptat-o spre multime (nu ne-a injurat nimeni ca le-ar intra lanterna in ochi :D), apoi m-a intrebat daca am unde dormi si daca am mancat, asa am primit un cort in care sa dorm impreuna cu prietenii mei si mai mult de atat, am cunoscut echipa organizatorilor, iar de dimineata am devenit voluntar la bucatarie. Am dormit de la 4 la 8 dimineata, insa ii auzeam prin somn pe ceilalti care ramasesera la foc. Cantau doine romanesti la voce si chitara, era un basm real, o poveste adevarata. Am iesit sa-i vad, dar pana la urma, tot in sacul de dormit ma puteam bucura mai bine de ceea ce auzeam😀

Dupa cafeaua de dimineata preparata cu grija intr-un ceaun la foc de tabara, plecam in sat dupa ceva de mancare, unde ma intalnesc cu fetele care au inceput sa imparta flayere si sa vorbeasca cu satenii, invitandu-i la ManiFest. Am preluat si eu din sarcina si descopar ca satenii nu erau deloc informati, aici fiind de fapt unul dintre punctele principale vizate de catre organizatori. O parte dintre ei erau speriati, simtindu-si amenintate venituri precum ajutorul social, o parte nu stiau despre ce-I vorba, iar unii erau dintre cei dezinformati, inselati si care s-au lasat batuti complacandu-se.

Mark Twain spunea ca “este mai usor sa inseli oamenii decat sa-i convingi ca au fost inselati”.

            Reintoarsa la locul cu pricina, am inceput sa pregatim mancarea pentru artisti si pentru organizatori (care in cele din urma a ajuns pentru a o imparti si altora), insa mi-am luat si ragaz sa merg la vreo doua discutii sustinute intr-un cort, dintre care si workshop-ul sustinut de Frances Leader, invitata din Marea Britanie care ne-a vorbit despre efectele fracturarii hidraulice, detaliind imagini catastrofale si putin despre stilul sau de viata. Ea nu a mai achizitionat nimic din magazine, cu exceptia hranei, de aproximativ doi ani, hainele si le procura de la oamenii producatori sau cel mult second hand. A spus „trebuie sa ne oprim„, iar eu indraznesc sa o completez spunand ca ce consumam ne consuma, nu consumul in sine fiind problema, ci abuzul, ameteala in care ne lasam dusi si pe baza careia suntem purtati precum soriceii care se merg mirosul de cascaval.

            Spre dupamiaza am dansat, am ascultat muzica buna si ne-am veselit, sarbatorind o natura curate, reusita unei prime editii si faptul ca satenii auinceput sa vina sis a asculte informatii cu bagare de seama, Ei au luat la cunostinta despre ceea ce s-ar putea petrece, despre cum ar putea veni sa li se solicite vanzarea terenurilor, insa “Romania nu e de vanzare”!

            E duminica seara, iar eu voi pleca. Imi iau ramas bun si privesc bucuria realizarii acestui eveniment pe chipul organizatorilor atat de implicati si dedicati. Hetti Benedek, Maria Olteanu, Erwin Albu, Mihaela Butacu, Alexandru Lisman, Catalin Dima, Andreea Balaurea si altii, erau acolo intru totul si stiu ca au dormit 2-3 ore sau chiar deloc, au alergat peste tot, au trait cu pasiune fiecare secunda de ManiFEST care a durat pana luni seara, cu responsabilitate si curaj, constienti ca frica a dus de fapt laceea ce se intampla. Teama de viitor care ne-a facut sa alunecam in prapastia propriei lacomii, devenind sclavii ei.

Cu cata bucurie si sentiment de unitate am plecat acasa. Cu adevarat avem oameni TRAITORI in curtea noastra, Romani. Avem cu cine ne gospodari, avem strajeri de aparare fermi, curajosi, hotarati, iubitori, iar asta imi da un sentiment de liniste.

            Odata ajunsa acasa, am urmarit indeaproape ceea ce s-a scris pro si contra activitatii, care in opinia mea, a fost un act de curaj, solidaritate si altruism. Am citi la un moment dat despre cum cei din organizatie s-ar folosi de fonduri si nu am vazut in acele randuri decat o atitudine care cauta sa-si scuze nepasarea si ignoranta intr-un sforait adanc din care o sa se trezeasca probabil la marginea prapastiei, caci mersul asta somnambulic prin viata nu ne lasa sa vedem ceea ce se intampla si pentru ca am fost acolo, marturisesc ca o asemenea actiune ca sa fie cineva motivat de bani probabil ar trebui sa-I fie asigurat traiul a catorva generatii, caci se vedea ca munca lor a fost colosala, facand tot ceea ce a fost acolo din nimic, iar truda aceasta nu poate veni decat din interior, dintr-o motivatie de suflet, dintr-o vointa neclintita in fata careia am ramas fara cuvinte. (apropo, o parte din cheltuieli sunt inca neacoperite). Da, o fac pentru ei, pentru a trai intr-o tara curata si sanatoasa, pentru a se mai putea bucura si maine depasune, de apa de aer.

Unde ne este atentia, acolo hranim. Vrem un pamant sanatos, armonios, ape curate si aer proaspat? Ce alegem sa udam cu energia noastra, graul ori neghina? Adesea ma intreb ce vreau sa alimentez cu energia mea, in cazul asta, vreau “natura sau cianura”? Poate e doar o picatura, dar pic cu pic se formeaza oceane….toti cei prezenti au gasit aici oameni pasnici, iubitori ai artei, ai pamantului, dar fermi, cu asumare si simt de raspundere, cu responsabilitatea de a lasa si altora dupa ei sa mai simta mirosul acela de fan.

E o experienta care merita traita, altfel nu putem decat sa privim cum ni se otraveste pamantul din care am fost plamaditi, care ne hraneste si pe care calcal clipa de clipa, spunand ca nu mai avem ce face si predand scuturile inainte de a ne apara….Unde va duceti atentia? Dar solidaritatea, actiunea si ingrijirea propriei gospodarii?

Nu ma incanta sa aduc in atentie dezastele, ci sa subliniez faptul ca este necesar sa sustinem sanatatea si integritatea Pamantului si implicit pe a noastra (mai ales, caci pamantul are procesul sau), dar se pare ca intreaga planeta sta sub amenintare, sa nu asteptam sa se extinda pentru a actiona. Sa ne informam!

Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la ManiFEST- o experienta extraordinara care sustine o cauza de interes comun, al tuturor!

  1. sserbanro spune:

    Am citit, mi-a plăcut, am dat mai departe!
    Felicitări!🙂

  2. Florin spune:

    Da, e frumos sa facem astfel de manifestari, doar ca din pacate aici se termina totul.Doar cu ceva socializari in plus, si niste minunate focuri de tabara. In rest, masuri nu ia nimeni pentru ca nu are cine( unii nu vor, altii nu pot). Poate, singura realizare adevarata, pe aceasta tema e invatatura de la oamenii aceia, care dupa ce ca au fost obiditi mai tot timpul, acum când
    li-sa luat si ultima farama de avut, ei continua cu demnitate sa ne demonstreze, ca e mai important in viata sa fii decat sa ai.
    Pentru ei ar trebui sa facem un festival, sa ii chemam pe scena, sa le ascultam povestile de viata, si sa le dam marele premiu pentru meritul de a fi dus cu demintate, pana in zilele noastre, esenta poporului acesta. Ei sunt aceia care au continuat prin razboaie si nenorociri, si respoectat cu demnitate valorile poporului acesta, care s-a nascut pentru a fi in frunte, si, pe care unii il trag in jos, pentru ca de acolo provin ei, din mocirla.
    Oricum e frumos ce s-a intamplat, dar hai sa ne avem ca frati si sa invatam din trecut, sa traim in prezent cu fruntea sus, pentru viitor.

  3. Nimic nu se face fără sacrificiu şi implicare personală.Din păcate cultura de a se mobiliza,discuta evenimentele vitale Rom-ânească este la începutul său de formare şi diversificare.Bravo, sunt simplu spectator,admirator, departe de aceste evenimente de mare importantă pentru toţi care trăiesc pe acele meleaguri pline de istorie.

  4. Pingback: Invitatie la festival – ManiFEST ! – Korydeea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s